Întrebări frecvente ADHD: cauze, simptome, tratament, terapii

O meta-analiză a șapte studii cuprinzând un total de peste 25.000 de participanți din șase țări de pe trei continente nu a găsit nicio dovadă a unei asocieri între consumul de zahăr și ADHD la tineri (Farsad-Naeimi et al., 2020).

Un studiu la nivel național folosind Registrul suedez de gemeni a identificat aproape 18.000 de participanți pentru a examina relația dintre subtipurile de deficit de atenție și hiperactivitate/impulsivitate și obiceiurile alimentare. Cele două subtipuri de ADHD au prezentat asocieri foarte asemănătoare. Pentru simptomele de hiperactivitate/impulsivitate, asocierea cu obiceiurile alimentare nesănătoase a fost slabă, iar asocierea cu consumul de alimente bogate în zahăr adăugat a fost determinată ca fiind nesemnificativă din punct de vedere statistic (Li et al., 2020).

Mai multe informații în cadrul articolului Zahăr în ADHD - mit vs. realitate

Se pare că activitatea fizică este posibil să ajute în sănătatea mintală în general, decât la ADHD în mod specific. Afrmația 207 din Declarația Internațională de Consens a Federației Mondiale ADHD cuprinde următoarele referințe:

• O meta-analiză a zece studii (300 de copii) a constatat că exercițiile fizice au fost asociate cu o reducere moderată a simptomelor ADHD, dar reducerea nu a avut niciun efect semnificativ după ajustarea în funcție de tendința de publicare (Vysniauske et al., 2020).
• O altă meta-analiză nu a constatat niciun efect semnificativ al exercițiilor fizice asupra hiperactivității/impulsivității (4 studii, 227 de participanți) sau asupra simptomelor de neatenție (6 studii, 277 de participanți), dar a constatat reduceri semnificative ale anxietății și depresiei (5 studii, 164 de participanți) (Zang, 2019).

Bibliografia referitoare la fragmentul de mai sus:

Nigg, J. T., Lewis, K., Edinger, T., & Falk, M. (2012). Meta-analysis of attention-deficit/hyperactivity disorder or attention-deficit/hyperactivity disorder symptoms, restriction diet, and synthetic food colour additives. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 51(1), 86-97. https://doi.org/10.1016/j.jaac.2011.10.015

Vysniauske, R., Verburgh, L., Oosterlaan, J., & Molendijk, M. L. (2020). The effects of physical exercise on functional outcomes in the treatment of ADHD: a meta-analysis. Journal of Attention Disorders, 24(5), 644-654. https://doi.org/10.1177/1087054715627489

Zang, Y. (2019). Impact of physical exercise on children with attention deficit hyperactivity disorders: Evidence through a meta-analysis. Medicine, 98(46), e17980. https://doi.org/10.1097/MD.0000000000017980

Documentul original al Declarației de Consens:

Faraone, S. V., Banaschewski, T., Coghill, D., Zheng, Y., Biederman, J., Bellgrove, M. A., ... & Wang, Y. (2021). The World Federation of ADHD International Consensus Statement: 208 evidence-based conclusions about the disorder. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 128, 789-818. https://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2021.01.022

Declarația Internațională de Consens a Federației Mondiale ADHD: 208 afirmații despre tulburare bazate pe dovezi (traducere integrală adoptată oficial de către Federație)

Am tradus în limba română un amplu studiu de revizuire referitor la utilizarea medicamentelor pentru ADHD în afecțiunile cardiace, efectuat de către un bun prieten și fost coleg, Dr. Cristian Topriceanu.

Recent, Cristi a obținut locul al II-lea în cadrul competiției Young Investigator Awards a Colegiului American de Cardiologie, ca urmare a contribuțiilor sale în cercetare (inclusiv datorită acestui studiu de revizuire).Printre altele, studiul afirmă:

• Preocupările privind efectele QT și riscurile asociate de moarte subită cardiacă descurajează clinicienii să inițieze medicamentele necesare pentru ADHD la pacienții cu boli de inimă. Această abordare excesiv de precaută privează probabil indivizii cu risc scăzut de beneficiile semnificative asociate cu tratamentul oportun cu medicamente pentru ADHD.
• Multe diagnoze cardiovasculare NU sunt contraindicații pentru începerea medicamentelor pentru ADHD (de exemplu, stenoza sau regurgitarea valvulară, defectele septale atriale sau ventriculare etc.), există recomandări de precauție privind managementul în contextul unei boli cardiace grave [de exemplu, cardiomiopatia hipertrofică (HCM)] este încă o dilemă, deoarece ghidurile recomandă adesea vag o evaluare a raportului risc-beneficiu.
• La adulți, deși metilfenidatul crește riscul de aritmii ventriculare, acest efect NU a fost dependent de doză într-o cohortă de 43.999 de utilizatori de metilfenidat, ceea ce ar putea sugera că acest efect nu este cauzal (Schelleman et al., 2012).
• În peste 100.000 de ani-persoană de observație folosind datele MedicAid din SUA, deși utilizarea stimulantelor NU a fost asociată cu moartea cardiacă, a fost observată o creștere a vizitelor la camera de urgență, dar fără o creștere a spitalizărilor (Winterstein et al., 2007).
• Medicamentele stimulante pentru ADHD stimulante cresc ritmul cardiac cu 4-5 bătăi pe minut în medie (Findling și colab., 2005; Mick și colab., 2012). În această privință, efectele atomoxetinei sunt comparabile cu cele ale psihostimulantelor (Liang et al., 2018).
• Până în prezent, multor persoane cu boală cardiovasculară continuă să li se refuze medicamentele pentru ADHD din cauza abordărilor excesiv de precaute, care NU sunt susținute de baza de dovezi. Revizuirea dovezilor publicate arată că medicamentele stimulante și non-stimulante pentru ADHD au în general profiluri bune de siguranță cardiovasculară.

Studiul tradus în întregime:

https://www.despreadhd.ro/medicatia-adhd-afectiunile-cardiace-cristi-topriceanu/

Se recomandă prudență. Dacă alegeți să beți, se recomandă să limitați consumul de alcool la unul sau două pahare, de preferință după ce efectele stimulentului au dispărut.

Acest lucru este deosebit de important dacă vă luați stimulentul dimineața. Alcoolul poate interacționa cu stimulantele, putând să le modifice efectele.

Da. Efectele secundare frecvente includ uscăciunea gurii, insomnia, iritabilitatea, reducerea poftei de mâncare, pierderea în greutate și durerile de cap.

Există, de asemenea, efecte secundare potențiale mai grave, cum ar fi psihoza, probleme cardiovasculare, priapism (o erecție prelungită și dureroasă) și riscul de utilizare abuzivă sau de dependență (de obicei, doar în cazul în care se depășește doza maximă recomandată cu mai mult de 150% sau două ori și jumătate).

Medicamentele stimulante au demonstrat că oferă o îmbunătățire simptomatică în domenii precum atenția și comportamentele de concentrare asupra sarcinilor.

De asemenea, acestea pot îmbunătăți funcționarea zilnică, inclusiv performanța profesională și interpersonală. În plus, pentru cei care suferă de ADHD, aceste medicamente pot reduce riscul de coliziuni cu autovehicule.

Tratamentul începe, de obicei, cu o doză mică. Această doză este apoi crescută săptămânal, cu o monitorizare atentă a răspunsului clinic și a oricăror efecte secundare potențiale. Dozajul exact și procesul de ajustare vor varia în funcție de medicația specifică și de nevoile individuale.

Înainte de inițierea tratamentului, este esențial să vă revizuiți istoricul cardiovascular, inclusiv orice antecedente de dureri toracice, palpitații sau alte afecțiuni conexe.

Se vor măsura tensiunea arterială și pulsul, iar dacă există antecedente cardiace sau simptome, ar putea fi necesară o electrocardiogramă (ECG).

Da, studiile sugerează că stimulanții cu acțiune prelungită ar putea fi mai puțin predispuși la abuz sau deturnare în comparație cu omologii lor cu acțiune scurtă.

Alegerea dvs. ar trebui să ia în considerare mai mulți factori, inclusiv preferința dvs. personală, durata dorită a efectului medicamentului, preocupările legate de o potențială utilizare abuzivă, costul medicamentului și disponibilitatea acestuia.

Unele persoane preferă efectul țintit al medicamentelor cu acțiune scurtă în anumite momente, cum ar fi în timpul orelor de muncă sau de școală. În schimb, alții apreciază comoditatea acoperirii pe toată ziua sau pe cea mai mare parte a zilei oferite de stimulentele cu acțiune prelungită.

Ambele tipuri sunt eficiente pentru tratarea ADHD. Cu toate acestea, unele date sugerează că amfetaminele ar putea fi ușor mai performante decât metilfenidatul în reducerea simptomelor principale ale ADHD. Dar merită menționat faptul că amfetaminele ar putea veni cu un risc mai mare de evenimente adverse.

Stimulanții metilfenidat vin sub diferite forme. Acestea pot fi cu acțiune scurtă (care durează între 3 și 5 ore), cu acțiune intermediară (care durează între 4 și 8 ore) sau cu acțiune lungă (care durează 8 ore sau mai mult). În plus, există și o versiune cu plasture, care ar trebui aplicată cu aproximativ două ore înainte de a dori să înceapă să acționeze, din cauza efectului întârziat.

Amfetaminele cuprind medicamente precum dextroamfetamina și lisdexamfetamina. Acestea pot fi fie cu acțiune scurtă, fie cu acțiune lungă. Debutul lor de acțiune se încadrează de obicei între 20 și 60 de minute. Versiunile cu eliberare imediată pot dura până la 6 ore, în timp ce versiunile cu eliberare prelungită pot dura între 10 și 12 ore.

Conform Convenției Europene de Consens privind Diagnosticul și Tratamentul ADHD la adulți, Capitolul 7, la copii prima linie de tratament recomandată este metilfenidatul, iar la adulți amfetaminele.

(Răspunsul la această întrebare lipsea de pe site-ul original și a fost adăugat de mine, conform celei mai bune surse găsite.)

Există două categorii principale: Amfetaminele și Metilfenidatul.

Nu abordăm în această secțiune agoniștii adrenergici alfa-2. Aceștia sunt o clasă de medicamente nestimulante care include clonidina și guanfacina. Agoniștii alfa-2 adrenergici s-au dovedit a fi eficienți pentru copii și adolescenți, în special pentru impulsivitate și hiperactivitate.

Pe baza unor studii clinice de mică amploare, aceste medicamente nu au demonstrat o eficacitate semnificativă în reducerea simptomelor ADHD la adulți în comparație cu placebo.

Debutul efectelor poate varia. În cazul Bupropionului, efectele clinice ar putea dura câteva săptămâni pentru a apărea.

Pentru Atomoxetină și Viloxazină, sunt tipice ajustările dozei pe baza răspunsului și a toleranței, și ar putea dura ceva timp până la găsirea dozei optime.

Da, ca toate medicamentele, nestimulantele vin cu potențiale efecte secundare. În cazul Atomoxetinei, efectele secundare pot include uscăciunea gurii, insomnia și potențiale efecte cardiovasculare.

Viloxazina poate provoca insomnie, oboseală și iritabilitate.

Bupropionul ar putea crește riscul de convulsii, iar TCA-urile pot avea efecte cardiovasculare și pot fi letale în caz de supradozaj. Este esențial să lucrați îndeaproape cu un furnizor de servicii medicale pentru a monitoriza orice efect advers.

Deși tratamentele nestimulante sunt eficiente, comparațiile indirecte din studiile clinice sugerează că medicamentele stimulante ar putea oferi o reducere mai substanțială a simptomelor.

Cu toate acestea, tratamentele nestimulante pot fi o alegere bună pentru cei care nu răspund bine la stimulente sau care au afecțiuni specifice concomitente.

TCA-urile, cum ar fi nortriptilina, pot fi eficiente pentru ADHD la adulți. Cu toate acestea, acestea ar putea fi mai puțin puternice decât stimulentele și pot avea mai multe efecte secundare.

Dozarea nu este bine stabilită, dar începerea cu o doză mică și creșterea treptată este tipică. Este esențial să monitorizați potențialele efecte cardiovasculare și să fiți conștienți de faptul că TCA-urile pot fi letale în caz de supradozaj.

Bupropionul este eficient pentru adulții cu ADHD, dar efectele sale ar putea dura câteva săptămâni pentru a se manifesta.

Tratamentul începe adesea cu Bupropion cu eliberare susținută la 100 mg dimineața și poate fi ajustat în funcție de răspuns și toleranță. Efectele secundare includ uscăciunea gurii, greața, insomnia și un potențial risc crescut de convulsii.

Bupropionul, un antidepresiv atipic, și nortriptilina, un TCA, și-au demonstrat eficacitatea în tratarea ADHD la adulți. Acestea sunt utile în special pentru cei care nu au răspuns la alte tratamente sau pentru cei cu afecțiuni concomitente, cum ar fi depresia.

Viloxazina este un alt medicament non-stimulant care inhibă recaptarea norepinefrinei și a serotoninei. Tratamentul începe, de obicei, la 200 mg pe zi pentru adulți și poate fi crescut săptămânal. Efectele secundare la care trebuie să fiți atenți includ insomnie, oboseală, iritabilitate și potențiale efecte cardiovasculare.

Cu siguranță. Atomoxetina este un tratament eficient pentru ADHD la adulți, cu un potențial minim de abuz. Tratamentul începe de obicei la 40 mg pe zi și poate fi crescut pe baza toleranței și a eficacității. Efectele secundare frecvente includ uscăciunea gurii, insomnia, greața, scăderea libidoului și altele. De asemenea, este important de reținut că Atomoxetina poate produce prelungirea QTc la unele persoane.

Aceste medicamente inhibă recaptarea norepinefrinei. Deși sunt eficiente pentru ADHD la adulți, studiile clinice sugerează că medicamentele stimulante ar putea fi mai puternice.

Da, ADHD a fost asociat cu afecțiuni somatice, cum ar fi dermatită, obezitate, astm și rinită la copii și adolescenți. La adulți, există o asociere cu diabetul de tip 2 și un risc crescut de boli cardiovasculare.

La copii, ADHD este adesea comorbid cu tulburarea de conduită, tulburarea depresivă majoră și tulburările de anxietate. La adulți, comorbiditățile comune includ tulburările de anxietate, tulburarea depresivă majoră, tulburarea bipolară și tulburarea de consum de substanțe.

Da, ADHD este frecvent comorbid cu alte afecțiuni psihiatrice. Până la 70-80% dintre persoanele cu ADHD pot avea o altă afecțiune psihiatrică pe parcursul vieții lor.

Aceste disparități nu se datorează unor diferențe reale de prevalență, ci se explică probabil prin diferențe în ceea ce privește accesul la asistență medicală sau factori culturali care afectează procesul de diagnosticare.

Da, ADHD este adesea subidentificat la tinerii de culoare și de origine latină. În Europa, este mai puțin probabil ca imigranții să fie diagnosticați în comparație cu cei care nu sunt imigranți. Cu toate acestea, date recente sugerează că diferența rasială în ceea ce privește diagnosticarea ADHD ar putea să se reducă.

Mai mulți factori contribuie la această schimbare, inclusiv recunoașterea mai târzie a ADHD la femei, mai puțin accent pe hiperactivitate în diagnosticele pentru adulți și faptul că femeile sunt mai predispuse decât bărbații să solicite ajutor profesional pentru sănătate mintală.

Da, la tineri, raportul bărbat-femeie este de 2.4 la 1 în populația generală. Acest raport poate fi mai mare în clinici din cauza faptului că băieții sunt mai perturbatori, ceea ce îi face mai susceptibili de a fi trimiși. Raportul se restrânge la vârsta adultă, cu cifre care variază de la 1.9 la 1 până la 1.1 la 1 în unele studii.

Da, severitatea simptomelor scade, în general, în timpul adolescenței. Cu toate acestea, două treimi dintre copiii cu ADHD continuă să experimenteze simptome de afectare până la vârsta adultă, fie la nivel clinic, fie la nivel sub prag.

Vârsta maximă de debut a ADHD este de 9.5 ani, cu o vârstă mediană de 12 ani. Până la vârsta de 14 ani, 56.8% dintre persoanele afectate au fost diagnosticate.

Deși există speranțe, scorul poligenic actual pentru ADHD nu este suficient de precis pentru a fi utilizat ca instrument de diagnostic în practica clinică.

Cel mai mare studiu de asociere la nivel de genom GWAS (Genome-Wide Association Study) efectuat pe ADHD a raportat 27 de loci semnificativi la nivelul întregului genom, implicând 76 de gene, dintre care multe sunt active în timpul dezvoltării timpurii a creierului.

GWAS au coroborat constatările din datele privind gemenii și familiile, indicând o legătură genetică puternică între ADHD-ul diagnosticat clinic și simptomele ADHD-ului în populație.

Da, comorbiditatea ADHD cu tulburări precum anxietatea, tulburarea depresivă majoră, tulburarea bipolară și altele este în mare măsură mediată de genetica comună.

Da, studiile cu gemeni și studii familiale susțin natura dimensională a ADHD, indicând că aceiași factori genetici influențează atât diagnosticul, cât și nivelurile variabile ale simptomelor.

Genetica contribuie substanțial la ADHD, cu o heritabilitate de aproximativ 80%.

Unele dintre mecanismele propuse includ acceptarea socială, educația pozitivă a părinților și auto-percepția competenței.

În timp ce multe studii au sugerat o legătură, unele cercetări, cum ar fi studiile de control al fraților, indică faptul că asocierea ar putea fi influențată de alți factori.

Copiii din familiile cu un statut socio-economic inferior au de două ori mai multe șanse de a avea ADHD. Cu toate acestea, atât statutul social-economic, cât și ADHD-ul au o bază genetică și sunt corelate genetic.

Spre deosebire de gene, factorii de mediu sunt dificil de măsurat cu exactitate, iar asocierile lor cu ADHD pot fi influențate de terțe variabile nemăsurate.

În timp ce utilizarea pe termen lung a medicamentelor nu pare să fie asociată cu diferențe de structură cerebrală legate de ADHD, acestea au fost asociate cu îmbunătățirea funcționării anumitor regiuni ale creierului în timpul sarcinilor cognitive.

Da, acestea sugerează o întârziere a maturizării în ADHD în copilărie în anumite regiuni și rețele cerebrale, susținând opinia că ADHD reprezintă un capăt extrem al unui continuum de dezvoltare imatură a creierului.

S-a propus că lapsusurile atenționale în ADHD s-ar putea datora interferenței rețelei de mod implicit (DMN) în rețelele implicate în atenție și control cognitiv.

Studiile RMN au constatat suprafețe corticale totale mai mici în zonele de asociere corticală cu dezvoltare târzie și volume intracraniene ale ganglionilor bazali și regiunii limbice mai mici.

Aceste studii au descoperit diferențe în potențialele legate de evenimente și un raport theta-beta mai mare în unele subgrupuri de ADHD, care se referă la deficitul de atenție.

Dovezile actuale sunt mixte și unele dintre ele sugerează consecințe negative semnificative atât pentru mamă, cât și pentru descendenți. Decizia trebuie discutată de la caz la caz cu medicul curant.

Nu există indicații specifice. Cu toate acestea, se recomandă reevaluarea eficacității tratamentului cel puțin o dată pe an.

În prezent, nu există predictori clinici sau biologici de răspuns. Găsirea celui mai bun medicament se bazează adesea pe cicluri repetate de încercări și erori.

Datorită eficacității lor ridicate, medicamentele stimulante sunt în general recomandate ca primă alegere. Alegerea specifică între metilfenidat și amfetamine variază în funcție de orientări și de răspunsul individual.

Conform Convenției Europene de Consens privind Diagnosticul și Tratamentul ADHD la adulți, Capitolul 7, prima linie de tratament recomandată la copii și adolescenți este metilfenidatul, iar la adulți, amfetaminele.

Nu toate. În timp ce unele medicamente din fiecare clasă de stimulente sunt aprobate atât pentru copii, cât și pentru adulți, altele, cum ar fi clonidina ER (cu eliberare prelungită) și guanfacina ER (cu eliberare prelungită), sunt aprobate numai pentru copii în SUA.

Medicamentele aprobate includ stimulante (cum ar fi formulările de metilfenidat și amfetamină) și non-stimulante (cum ar fi inhibitorii recaptării noradrenergice și agoniștii alfa-2 adrenergici).

Unele ghiduri consideră farmacoterapia ca fiind tratamentul de primă linie, în timp ce altele recomandă utilizarea medicamentelor alături de terapia comportamentală.

DHI-urile valorifică platformele tehnologice pentru a oferi produse terapeutice bazate pe jocuri și instrumente de urmărire. Acestea sunt scalabile, oferă o fidelitate ridicată și pot fi accesate oricând și oriunde. Cu toate acestea, eficacitatea lor variază și sunt necesare mai multe cercetări.

Tratamentele neuroterapeutice, cum ar fi EEG-Neurofeedback, TMS, tDCS și TNS, au fost studiate pentru ADHD. Eficacitatea lor variază și sunt necesare mai multe cercetări pentru a determina utilizarea lor optimă.

Nu.

S-a demonstrat că CBT este benefică pentru adulții tratați medicamentos cu simptome persistente de ADHD, îmbunătățind simptomele ADHD, anxietatea, depresia, stima de sine și reglarea emoțională.

Terapiile cognitiv-comportamentale administrate în clinici sau școli sunt considerate drept abordări terapeutice primare, implicând adesea părinții și modificând comportamentele pe baza principiilor de învățare socială.

O meta-analiză a constatat că întreruperea medicației ar putea reduce calitatea vieții tinerilor cu ADHD

Un studiu randomizat controlat a arătat că combinarea metilfenidatului cu terapia cognitiv-comportamentală sau cu consilierea de sprijin a oferit beneficii stabile și pe termen lung în ceea ce privește calitatea vieții. Terapia cognitiv-comportamentală singură are, de asemenea, un efect substanțial asupra calității vieții.

Medicamentele pot duce la îmbunătățiri în multe rezultate funcționale, inclusiv la reducerea riscului de accidente, a consumului de substanțe și la atingerea unor niveluri educaționale mai ridicate.

Da, s-a demonstrat că tratamentele farmacologice îmbunătățesc calitatea vieții atât la copiii, cât și la adulții cu ADHD. Acestea pot reduce riscurile asociate cu ADHD, cum ar fi accidentele de autovehicule, consumul de substanțe și multe altele.

Tulburările comorbide, în special simptomele de anxietate și depresie, au un impact puternic asupra calității vieții adulților cu ADHD persistent.

În timp ce severitatea ADHD la adulți afectează calitatea vieții, alți factori semnificativi includ neatenția, simptomele depresive, dereglarea emoțională și experiențele adverse din copilărie.

Mai multe instrumente măsoară calitatea vieții la adulți, inclusiv măsuri generale, cum ar fi Sondajul scurt de sănătate cu 36 de itemi și Bucuria Calității Vieții, Chestionarul de satisfacție, și măsuri specifice ADHD, cum ar fi Calitatea vieții în ADHD la adulți.

Domeniile psihosociale și convingerile cognitive disfuncționale sunt frecvent afectate la adulții cu ADHD.

La adulți, ADHD poate afecta funcționarea la locul de muncă, calitatea relațiilor, stabilitatea financiară și abilitățile parentale. De asemenea, crește riscul de accidente, de boli cardio-metabolice și de deces prematur.

La tineri, ADHD poate duce la eșecuri educaționale și profesionale, conflicte cu colegii, excluziune socială, conflicte în familie, sarcini la adolescență și boli cu transmitere sexuală. Afectează în special funcționarea psihosocială, școlară și emoțională. Tratamentul cu ADHD îmbunătățește calitatea vieții.