Implicațiile negative ale "noi"-ului parental asupra dezvoltării identității copilului

Deși intenția părinților este adesea de a exprima solidaritate și sprijin, efectele utilizării excesive a persoanei I plural asupra dezvoltării psihologice și a conștiinței de sine a copiilor pot fi complexe și, uneori, problematice.

Acest articol își propune să exploreze mecanismele psihologice și de dezvoltare implicate și implicațiile particulare ale acestora asupra copiilor și adolescenților autiști și/sau cu ADHD.

Mecanismele psihologice și de dezvoltare implicate

Confuzia între sine și ceilalți

Individuația este procesul psihic prin care o persoană își dezvoltă o identitate distinctă și unică, separată de a altor persoane, care începe din copilărie, continuându-se pe parcursul adolescenței și chiar și al vieții de adult. Dobândirea unei identități implică realizarea unei delimitări clare a sinelui de ceilalți și constituie un element esențial pentru formarea relațiilor sănătoase.

În cazul în care această delimitare este redusă, poate apărea fenomenul de confuzie între sine și ceilalți care poate avea efecte negative pe termen lung asupra dezvoltării copiilor, fapt demonstrat prin multiple studii de caz și observații clinice.

Copiii care nu au o individuație bine dezvoltată pot avea dificultăți în a-și recunoaște propriile nevoi, dorințe și limite ceea ce poate duce la probleme emoționale și comportamentale pe termen lung (Mahler, Pine & Bergman, 1975), în a stabili limite sănătoase în relațiile lor ceea ce poate duce la dependență excesivă de ceilalți sau la probleme de adaptare socială sau de a înțelege și de respecta perspectivele și nevoile altora, deoarece nu au învățat să distingă între sine și ceilalți (Blatt & Blass, 1996).

Confuzia între sine și ceilalți poate afecta și dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii trebuie să învețe să gândească independent și să ia decizii bazate pe propria lor judecată. Studiile arată că dezvoltarea cogniției autonome este strâns legată de capacitatea de a se percepe ca individ distinct, capabil de acțiuni și decizii proprii (Piaget, 1952).

Când părinții folosesc "noi" în loc de "tu" sau "eu", acest lucru poate limita oportunitățile copilului de a practica gândirea independentă și de a-și dezvolta abilitățile de rezolvare a problemelor.

Limbajul este un instrument crucial în procesul de individuație. Prin limbaj, copiii învață să articuleze și să își exprime gândurile, sentimentele și experiențele, pe care este esențial să reușească să le delimiteze de cele ale părinților lor. Când părinții folosesc "noi" în mod excesiv, copiii pot avea dificultăți în a dezvolta o percepție clară și distinctă a propriei identități (Erikson, 1968), care se menține sau devine fuzionată cu cea a părinților.

De exemplu, expresii precum "Noi suntem obosiți" sau "Noi am decis" nu oferă copilului oportunitatea de a-și recunoaște și de a-și exprima propriile stări și decizii.

Utilizarea frecventă a persoanei întâi plural poate conduce la o confuzie între sine și ceilalți, în special pentru copiii mici care sunt în plin proces de formare a identității. Acest proces de individuație, esențial pentru dezvoltarea unui sentiment sănătos de sine, poate fi perturbat.

De exemplu, un studiu realizat de Liddle și Nettle (2006) a arătat că copiii ai căror părinți utilizau frecvent persoana întâi plural aveau mai multe dificultăți în a-și exprima și recunoaște propriile sentimente și în a lua decizii autonome. Acești copii prezentau și niveluri mai scăzute de stima de sine și probleme de adaptare socială.

Impactul asupra dezvoltării autonomiei și independenței

Autonomia se referă la capacitatea unui individ de a lua decizii independente și de a acționa în conformitate cu propriile valori și dorințe. În dezvoltarea copilului, autonomia este crucială pentru formarea unui sentiment sănătos de auto-eficacitate și responsabilitate personală. Aceasta permite copiilor să își dezvolte abilitățile necesare pentru a funcționa independent și pentru a se adapta la diverse situații de viață (Ryan & Deci, 2000).

Dezvoltarea autonomiei începe de la o vârstă fragedă și evoluează pe măsură ce copiii cresc. În copilărie, primele semne ale autonomiei apar atunci când copiii încep să facă alegeri simple, cum ar fi alegerea hainelor sau a jucăriilor. Pe măsură ce copiii avansează spre adolescență, autonomia lor se extinde la decizii mai complexe, cum ar fi gestionarea timpului, stabilirea obiectivelor academice și sociale și luarea deciziilor legate de carieră (Erikson, 1968).

Părinții joacă un rol crucial în dezvoltarea autonomiei copiilor lor. Ei pot sprijini dobândirea acesteia oferind oportunități pentru luarea deciziilor, încurajând responsabilitatea și oferind un mediu care susține independența.

Este importantă de asemenea autonomia parentală, cercetările arătând că acei copii care percep un nivel scăzut al acesteia raportează un nivel mai scăzut al stimei de sine și mai multe probleme emoționale (Grolnick & Ryan, 1989).

Când părinții folosesc frecvent persoana întâi plural, aceasta poate submina aceste eforturi prin implicarea excesivă în deciziile și acțiunile copiilor, limitând astfel oportunitățile de a exersa și de a dezvolta abilități autonome (Grolnick & Ryan, 1989).Sentimentul de control personal, sau auto-eficacitatea, este esențial pentru bunăstarea emoțională și psihologică a copiilor. Atunci când copiii simt că au control asupra propriilor vieți și decizii, ei dezvoltă un sentiment de competență și încredere în propriile abilități. Utilizarea persoanei întâi plural poate diminua acest sentiment, făcându-i pe copii să simtă că nu sunt responsabili pentru propriile lor acțiuni și decizii (Bandura, 1999).

Teoria autodeterminării sugerează că motivația intrinsecă, sau dorința de a acționa din proprie inițiativă și interes, este alimentată de sentimentul de autonomie. Când copiii percep că părinții lor controlează sau influențează excesiv deciziile lor, motivația intrinsecă poate scădea, ducând la o reducere a angajamentului și performanței în activitățile academice și extracurriculare (Deci & Ryan, 1985).

Impactul asupra stimei de sine

Stima de sine se referă la evaluarea generală pe care o persoană o are asupra propriei valori și abilități. Este o componentă crucială a sănătății emoționale și psihologice, influențând în mod direct modul în care indivizii percep și reacționează la experiențele lor și la interacțiunile sociale.

O stimă de sine sănătoasă este asociată cu sentimentul de bunăstare emoțională, relații sociale pozitive și realizări academice și profesionale (Harter, 1999).

În copilărie, stima de sine se formează pe baza experiențelor de succes și eșec, precum și a feedback-ului primit de la părinți, profesori și colegi. Copiii își dezvoltă stima de sine prin realizarea de sarcini, primirea de laude și recunoașterea abilităților și eforturilor lor. Părinții joacă un rol central în acest proces, oferind suport emoțional și încurajând dezvoltarea competențelor (Baumeister et al., 2003).

Când părinții folosesc frecvent persoana întâi plural, cum ar fi "Noi am reușit" sau "Noi suntem mândri de noi", ei pot diminua sentimentul de realizare personală al copilului. Aceasta poate duce la o reducere a stimei de sine, deoarece copiii nu se simt pe deplin responsabili pentru succesele lor și nu primesc recunoașterea individuală necesară pentru a-și consolida stima de sine.

În loc să simtă că realizările lor le sunt proprii, copiii pot percepe că meritele lor sunt partajate cu părinții, ceea ce poate eroda sentimentul de auto-eficacitate și valoare personală (Harter, 2012).

Recunoașterea contribuției individuale este esențială pentru dezvoltarea unei stime de sine puternice. Atunci când copiii primesc laude specifice și feedback pozitiv pentru eforturile și realizările lor individuale, ei își dezvoltă un sentiment de competență și valoare personală. Utilizarea persoanei întâi plural poate diminua această recunoaștere, deoarece succesul este văzut ca un efort colectiv mai degrabă decât unul personal (Bandura, 1999).

De exemplu, în loc să spună "Ai făcut o treabă minunată!", părinții care spun "Am făcut o treabă minunată!", reducând semnificativ impactul pozitiv al laudei individuale.

Utilizarea persoanei întâi plural poate afecta și modul în care copiii percep și gestionează eșecurile. Dacă eșecurile sunt văzute ca fiind colective ("Am eșuat"), copiii pot avea dificultăți în a învăța lecții valoroase din greșelile lor și în a dezvolta reziliența necesară pentru a depăși obstacolele.

Ei pot simți că nu au control asupra rezultatelor și pot deveni mai dependenți de părinți pentru a face față situațiilor dificile. Aceasta poate duce la o scădere a stimei de sine, deoarece copiii nu învață să își asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni și să își dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor (Dweck, 2006).

Cercetările arată că există diferențe de gen în modul în care băieții și fetele își formează și își percep stima de sine. Fetele, de exemplu, pot fi mai sensibile la feedback-ul verbal și la laudele primite, în timp ce băieții pot fi mai motivați de realizările concrete și de competiția fizică.

Utilizarea persoanei întâi plural poate avea un impact diferit asupra stimei de sine a băieților și fetelor, în funcție de modul în care aceștia interpretează și internalizează feedback-ul parental. Este important ca părinții să fie conștienți de aceste diferențe și să adapteze comunicarea lor pentru a sprijini în mod adecvat dezvoltarea stimei de sine la fiecare copil (Eagly & Wood, 2013).

Stima de sine joacă un rol crucial și în performanța academică a copiilor. Copiii cu stimă de sine ridicată sunt mai motivați, mai perseverenți și mai capabili să facă față provocărilor academice. Când părinții folosesc persoana întâi plural, copiii pot simți că realizările lor academice nu sunt recunoscute în mod adecvat, ceea ce poate afecta negativ motivația și angajamentul lor față de învățare (Marsh et al., 1991).

De exemplu, în loc să spună "Suntem mândri de rezultatele noastre", părinții ar trebui să spună "Sunt mândru de rezultatele tale", pentru a sublinia realizările personale ale copilului.

Studiile empirice susțin ideea că recunoașterea individuală și feedback-ul specific sunt esențiale pentru dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. De exemplu, un studiu realizat de Harter (1982) a arătat că acei copii care primesc laude și recunoaștere individuală au niveluri mai ridicate de stimă de sine și sunt mai rezilienți în fața eșecurilor.

De asemenea, cercetările arată că dezvoltarea unei identități clare și a unei stime de sine ridicate este esențială pentru competența socială. Copiii care au un sentiment puternic de sine sunt mai capabili să stabilească și să mențină relații sănătoase, să își exprime nevoile și să răspundă adecvat la nevoile altora.

Studiile realizate de Rubin și colegii săi (2008) au arătat că copiii cu o stimă de sine ridicată, susținută de recunoașterea individuală din partea părinților, au abilități sociale mai bune și sunt mai bine adaptați social.

Aceste descoperiri subliniază importanța utilizării unui limbaj care promovează realizările personale și încurajează dezvoltarea stimei de sine.

Implicații în contextul autismului și al ADHD-ului

Autism

Copiii autiști prezintă adesea dificultăți de a înțelege și de a distinge perspectivele și emoțiile lor precum și ale altor persoane, un aspect cunoscut sub denumirea de deficit de teorie a minții (Baron-Cohen, 2000). Utilizarea excesivă a persoanei întâi plural de către părinți poate exacerba aceste dificultăți, creând o și mai mare confuzie în procesul lor de individuație și implicit probleme de adaptare socială și emoțională.

Încurajarea autonomiei este esențială pentru acești copii, deoarece le permite să își dezvolte abilități funcționale și să participe în mod activ în comunitățile lor, însă uneori pot prezenta dificultăți suplimentare în dezvoltarea autonomiei din cauza provocărilor de comunicare și sociale cu care se confruntă. Utilizarea "noi"-ului parental poate complica și mai mult acest proces, reducând oportunitățile de exersare a abilităților autonome (Koegel & Koegel, 2012).

De asemenea copiii autiști pot întâmpina greutăți și în dezvoltarea stimei de sine pe fondul provocărilor de comunicare și de integrare socială. Ei pot avea nevoie de strategii clare și consistente pentru a învăța să se perceapă ca entități distincte de ceilalți, iar "noi"-ul parental poate interfera cu acestea.

În plus, utilizarea persoanei întâi plural le poate submina eforturile depuse, reducând oportunitățile de a consolida stima de sine prin recunoaștere personală și feedback pozitiv.

Este esențial ca părinții să ofere sprijin specific și recunoaștere individuală pentru realizările acestor copii. Părinții ar trebui să se concentreze pe oferirea de laude clare și specifice, adaptate nevoilor și realizărilor lor individuale (Koegel & Koegel, 2012).

ADHD

Copiii cu ADHD se confruntă adesea cu dificultăți în gestionarea atenției și a impulsurilor, având nevoie de un sentiment puternic de control personal pentru a dezvolta strategii eficiente de autoreglare (Barkley, 1997).

Utilizarea "noi"-ului parental poate submina și mai mult sentimentul de control și responsabilitate personală al acestor copii, creând o confuzie suplimentară între acțiunile și deciziile lor și cele ale părinților. Acest lucru poate împiedica dezvoltarea capacităților de autoreglare și de luare a deciziilor independente.

Problemele de autoreglare și de gestionare a atenției pot determina dificultăți în dezvoltarea autonomiei. Utilizarea frecventă a persoanei întâi plural poate amplifica sentimentul de lipsă de control și cel de dependență față de părinți, afectând negativ dezvoltarea autonomiei (Barkley, 1997) și accentuând dificultățile de autoreglare și comportamentale.

Din cauza dificultăților de autoreglare și a provocărilor academice și sociale copiii cu ADHD pot avea o stimă de sine fragilă. Utilizarea persoanei întâi plural poate diminua sentimentul de auto-eficacitate și valoare personală al acestor copii, afectând negativ încrederea în sine și motivația.

Părinții ar trebui să se concentreze pe oferirea de feedback pozitiv și specific, care să sublinieze abilitățile și eforturile individuale ale copilului (Barkley, 1997).

Este esențial ca părinții să sprijine dezvoltarea stimei de sine prin recunoașterea și încurajarea realizărilor individuale. Acești copii au nevoie de structuri clare și de sprijin pentru a-și dezvolta abilitățile de luare a deciziilor și de auto-motivare.

Studii longitudinale pentru înțelegerea limbajului parental

Studiile longitudinale oferă perspective valoroase asupra modului în care utilizarea limbajului parental, inclusiv folosirea persoanei întâi plural, influențează dezvoltarea copiilor pe termen lung. Aceste studii urmăresc aceleași grupuri de copii de-a lungul mai multor ani, permițând cercetătorilor să observe cum anumite practici parentale afectează dezvoltarea psihologică și emoțională.

De exemplu, un studiu longitudinal realizat de Grolnick și colegii săi (1991) a arătat că acei copii ale căror mame folosesc frecvent limbajul autoritar sau colectiv ("noi") au tendința de a dezvolta un sentiment mai scăzut de autonomie precum și stimă de sine mai redusă în adolescență.

Studiile longitudinale și de cohortă au evaluat impactul pe termen lung al practicilor parentale asupra bunăstării și succesului copiilor. Aceste studii arată că acei copiii care beneficiază de un mediu parental care promovează autonomia și recunoașterea individuală au rezultate mai bune în termeni de sănătate mentală, performanță academică și succes profesional.

De exemplu, studiul longitudinal realizat de Baumrind (1991) a evidențiat că stilurile parentale care încurajează autonomia sunt asociate cu rezultate pozitive pe termen lung în diverse aspecte ale vieții copiilor.

Meta-analizele și revizuirile sistematice sunt metode esențiale pentru sintetizarea rezultatelor mai multor studii individuale, oferind o imagine de ansamblu asupra dovezilor disponibile.

O meta-analiză realizată de Pinquart (2017) a examinat efectele diferitelor stiluri parentale asupra dezvoltării copiilor și a constatat că stilurile parentale care promovează autonomia și individualitatea, spre deosebire de cele care folosesc limbaj colectiv, sunt asociate cu rezultate mai bune în termeni de stima de sine și competență socială.

Studiile experimentale oferă dovezi puternice privind cauzalitatea, deoarece permit manipularea variabilelor și controlul factorilor externi. Într-un studiu controlat realizat de Deci și Ryan (2000), părinții au fost instruiți să folosească fie un limbaj autonomist ("Tu ai reușit să faci asta!") fie un limbaj colectiv ("Noi am reușit să facem asta!"). Rezultatele au arătat că copiii ai căror părinți au folosit limbaj autonomist au raportat niveluri mai ridicate de stima de sine și motivație intrinsecă comparativ cu cei ai căror părinți au folosit limbaj colectiv.

Studiile observaționale, care analizează comportamentele naturale ale părinților și copiilor, oferă perspective autentice asupra dinamicii familiale. Un studiu observațional realizat de Williams și Ciarrochi (2020) a examinat interacțiunile părinților cu copiii lor în situații cotidiene și a constatat că utilizarea frecventă a persoanei întâi plural de către părinți este asociată cu niveluri mai scăzute de autonomie percepută și stima de sine la copii.

Studiile de caz și rapoartele clinice oferă perspective detaliate asupra experiențelor individuale, ilustrând modul în care utilizarea limbajului parental afectează copiii în contextul vieții lor de zi cu zi. De exemplu, un studiu de caz detaliat realizat de Liddle și Nettle (2006) a descris un copil cu ADHD ale cărui părinți foloseau frecvent persoana întâi plural. Intervenția terapeutică a inclus instruirea părinților pentru a folosi un limbaj care să promoveze autonomia copilului, ceea ce a dus la îmbunătățiri semnificative în stima de sine și comportamentul copilului.

Studiile interculturale examinează modul în care diferite practici parentale, inclusiv utilizarea limbajului, afectează dezvoltarea copiilor în diverse culturi. Aceste studii sunt esențiale pentru a înțelege dacă efectele observate sunt universale sau specifice anumitor contexte culturale.

Cercetările de acest tip realizate de Chao (1994) au arătat că în culturile colectiviste, utilizarea persoanei întâi plural este mai frecventă și poate fi asociată cu norme și valori culturale care subliniază interdependența și armonia de grup, dar chiar și în aceste contexte, promovarea individualității și autonomiei este importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor.

Studiile neurobiologice și de neuroimagistică oferă perspective asupra modului în care experiențele parentale, inclusiv utilizarea limbajului, afectează dezvoltarea creierului copiilor.

Cercetările au arătat că sentimentul de autonomie și recunoașterea individuală sunt asociate cu activarea anumitor regiuni ale creierului responsabile pentru motivație, recompensă și reglarea emoțiilor.

De exemplu, un studiu realizat de Decety și colegii săi (2004) a demonstrat că experiențele de autonomie și responsabilitate personală activează circuitele neuronale asociate cu recompensarea și motivația intrinsecă, ceea ce sugerează că promovarea unui sentiment de individualitate este esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului.

Teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby, subliniază importanța unei baze sigure pentru dezvoltarea emoțională și psihologică a copiilor. Cercetările din cadrul acestei teorii sugerează că un atașament securizant este facilitat de recunoașterea și susținerea nevoilor și a identității individuale ale copiilor, o percepție clară și distinctă a sinelui fiind crucială pentru dezvoltarea unui astfel de atașament.

Utilizarea excesivă a persoanei întâi plural poate interfera cu dezvoltarea unui atașament securizant, deoarece copiii pot simți că nu sunt percepuți ca indivizi separați, ci ca extensii ale părinților lor (Bowlby, 1988).

Concluzii

Cercetările actuale susțin ideea că utilizarea persoanei întâi plural de către părinți poate avea efecte negative asupra dezvoltării identității copiilor, afectând delimitarea între sine și ceilalți, autonomia, independența și stima de sine.

Aceste efecte pot fi și mai pronunțate în cazul copiilor autiști și/sau ADHD, care deja întâmpină dificultăți specifice în aceste domenii. Este esențial ca părinții să fie conștienți de aceste aspecte și să încurajeze o percepție clară și distinctă a identității copiilor lor, promovând în același timp autonomia și responsabilitatea personală.

Pentru a aborda și a preveni confuzia între sine și ceilalți, este esențial ca părinții și educatorii să încurajeze utilizarea unui limbaj care promovează individuația. Intervențiile psihologice pot include tehnici de terapie cognitiv-comportamentală care ajută copiii să își recunoască și să își exprime sentimentele și gândurile proprii.

De asemenea, programele educaționale pot fi concepute pentru a încuraja autonomia și luarea deciziilor independente la copii, ajutându-i să-și dezvolte un sentiment clar și sănătos de sine.