Înțelegerea neurodivergenței variază semnificativ între perspectiva medicală tradițională și cea neuroafirmativă.
Condiții neurodivergente recunoscute
O listă a condițiilor frecvent recunoscute ca parte a spectrului neurodivergent, conform surselor medicale, științifice și academice:
- Autismul - o configurație neurologică definită printr-un mod diferit de comunicare, interacțiune socială și de percepție al mediului înconjurător. Persoanele autiste pot avea interese intense și comportamente repetitive, și pot experimenta provocări semnificative în înțelegerea normelor sociale și emoționale ale altora (American Psychiatric Association, 2013). De asemenea, persoanele autiste găsi dificil să proceseze informațiile venite de la simțuri, cum ar fi sunetul, lumina sau textura. Aceasta poate duce la reacții de evitare sau căutare excesivă a stimulilor senzoriali, influențând capacitatea de a funcționa în diferite medii (Miller et al., 2007).
- ADHD (Tulburarea de Hiperactivitate cu Deficit de Atenție) - se caracterizează prin dificultăți de atenție voluntară (asupra sarcinilor la care persoanele intenționează să depună atenție, dar nu reușesc), hiperactivitate și impulsivitate. ADHD afectează abilitățile de concentrare și comportamentul organizațional, ceea ce poate duce la dificultăți în contextul academic și profesional (National Institute of Mental Health, 2020).
- Dislexia - o diferență în ceea ce privește modul de învățare legată de dificultăți în citire. Persoanele cu dislexie pot întâmpina probleme în recunoașterea literelor, ortografie și fluentă în citire, care sunt esențiale pentru procesul de învățare (Shaywitz, 2003).
- Dispraxia (cunoscută și ca tulburare de coordonare a dezvoltării), afectează coordonarea fizică și poate influența abilitățile motorii fine și grosiere. Aceasta poate avea un impact semnificativ asupra activităților zilnice și asupra performanței școlare (Kirby & Peters, 2011).
- Sindromul Tourette și alte tulburări de tic - implică mișcări sau sunete involuntare repetate, numite tics. Tics-urile pot fi motorii (mișcări) sau vocale (sunete) și sunt adesea agravate de stres sau emoții intense (Robertson, 2015).
- Sindromul Asperger - înainte era considerat o condiție separată, acum este inclus în spectrul autismului. Persoanele cu Asperger de obicei nu au întârzieri în dezvoltarea limbajului, dar pot avea dificultăți semnificative în interacțiunile sociale și pot avea interese restrânse și intense (Attwood, 2007).
Perspectiva medicală
Din punct de vedere medical, neurodivergența este adesea abordată ca un set de tulburări sau condiții care necesită diagnosticare și, în multe cazuri, tratament sau intervenție. În această perspectivă, accentul se pune pe identificarea simptomelor, gestionarea lor și integrarea persoanelor neurodivergente în societate cât mai "normal" posibil, folosindu-se de diverse metode, pentru a ajuta persoanele să se adapteze la standardele și așteptările sociale.
Medicina tradițională poate privi neurodivergența ca pe o deviație de la normă, cu un focus pe "corectarea" diferențelor pentru a reduce impactul acestora asupra vieții individului. De exemplu, în cazul ADHD, tratamentele pot include medicamente stimulante care ajută la îmbunătățirea concentrării și la reducerea impulsivității.
Așadar, din punct de vedere medical, neurodivergența este adesea abordată ca un set de tulburări sau condiții care necesită diagnosticare și tratament. Această perspectivă se concentrează pe identificarea simptomelor, gestionarea lor și integrarea persoanelor neurodivergente în societate cât mai "normal" posibil. Prin diagnosticarea corectă, specialiștii pot defini strategii de tratament și intervenție care să ajute persoanele neurodivergente să se adapteze la așteptările și normele sociale stabilite (American Psychiatric Association, 2013).
Tratamentul poate include medicamente, psihoterapie, terapii educaționale și suport psihologic. Medicamentele sunt adesea prescrise pentru a controla simptomele specifice, cum ar fi în cazul ADHD, unde stimulantele sunt utilizate pentru a îmbunătăți concentrarea și a reduce impulsivitatea (National Institute of Mental Health, 2020). În cazul tulburărilor de spectru autist, anumite medicamente pot fi utilizate pentru a gestiona problemele legate de comportament, cum ar fi agresivitatea sau problemele de somn (Lecavalier et al., 2016).
Abordările psihoterapeutice, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală (TCC), sunt folosite pentru a ajuta persoanele neurodivergente să învețe strategii pentru gestionarea comportamentului și îmbunătățirea abilităților sociale. Aceste terapii pot ajuta la dezvoltarea unor abilități de auto-monitorizare și la modificarea comportamentelor nedorite (Sukhodolsky et al., 2013).
Intervențiile educaționale sunt esențiale, mai ales în școală, unde copiii neurodivergenți pot beneficia de ajustări curriculare și metode de învățare personalizate. Aceste ajustări pot include lucrul în grupuri mici, utilizarea tehnologiei asistive și structurarea mediului de învățare pentru a reduce distragerea atenției și a crește focalizarea (Myles & Adreon, 2001).
În plus, suportul psihologic este vital pentru a ajuta persoanele neurodivergente să se confrunte cu stigmatul social și cu provocările emoționale asociate cu diferențele lor. Consilierea poate oferi un spațiu sigur pentru exprimarea sentimentelor și pentru dezvoltarea unor strategii de coping eficiente (Hess, 2016).
Prin aceste metode, medicina tradițională urmărește să faciliteze o viață cât mai independentă și împlinită pentru persoanele neurodivergente, oferindu-le instrumentele necesare pentru a naviga într-o lume care nu este întotdeauna adaptată nevoilor lor.
Perspectiva neuroafirmativă
Pe de altă parte, perspectiva neuroafirmativă (sau neurodiversitatea) adoptă o viziune diferită, văzând neurodivergența nu ca pe o deficiență, ci ca pe o variație naturală a diversității umane. Această abordare promovează acceptarea și aprecierea diferențelor individuale ca parte valoroasă a spectrului uman, nu ca anomalii ce trebuie "reparate".
În contextul neuroafirmativ, se pune accent pe adaptarea mediului și a societății pentru a include și sprijini persoanele neurodivergente, în loc să se aștepte ca acestea să se schimbe pentru a se potrivi cu normele stabilite. Aceasta include crearea de spații de lucru inclusive, metode educaționale adaptate și promovarea unei mai bune înțelegeri și respect între toți membrii societății.
Perspectiva neuroafirmativă, cunoscută și sub numele de neurodiversitate, promovează ideea că neurodivergența nu este o deficiență, ci mai degrabă o variație naturală a diversității umane. Această abordare pledează pentru recunoașterea și valorizarea diferențelor neurologice ca parte esențială a spectrului uman, nu ca anomalii ce trebuie "reparate" (Armstrong, 2012).
În loc să se concentreze pe "tratarea" persoanelor neurodivergente pentru a se integra în normele societale existente, perspectiva neuroafirmativă subliniază importanța adaptării mediului și a structurilor sociale pentru a sprijini nevoile acestora. Aceasta implică crearea de politici de inclusivitate, adaptarea locurilor de muncă, a sistemelor educaționale și a serviciilor publice pentru a respecta și a răspunde la diversele moduri de gândire și procesare a informațiilor (Robertson & Ne'eman, 2008).
Un aspect central al acestei perspective este promovarea educației personalizate, care recunoaște și valorizează modalitățile unice de învățare ale fiecărui individ. În loc de o abordare "one-size-fits-all", școlile și instituțiile educaționale sunt încurajate să implementeze strategii didactice flexibile, care să permită elevilor să își maximizeze potențialul într-un cadru care le respectă ritmul și stilul de învățare (Hendrickx, 2009). Învățământul personalizat recunoaște că fiecare copil învață într-un mod unic, și astfel, curriculumul și metodele de predare ar trebui să fie adaptate pentru a maximiza potențialul fiecărui elev, indiferent de particularitățile neurologice.
De asemenea, la locul de muncă, adoptarea unei perspective neuroafirmative poate conduce la modificări ale mediului de lucru, cum ar fi ajustarea iluminatului, reducerea zgomotelor de fond și structurarea unor sarcini de lucru care să corespundă punctelor forte ale angajaților neurodivergenți. Aceste ajustări ajută la maximizarea productivității și la îmbunătățirea bunăstării angajaților, recunoscându-se că diversitatea de abilități și perspective poate aduce beneficii semnificative organizațiilor (Grandin, 2006).
În plus, perspectiva neuroafirmativă susține că societatea în ansamblu ar trebui să își schimbe percepția despre ceea ce înseamnă să fii "normal". Prin campanii de conștientizare și educație, se poate îmbunătăți înțelegerea și acceptarea diferențelor neurologice, combatând stigmatul și discriminarea și promovând o cultură a acceptării și valorizării tuturor oamenilor (Silberman, 2015).
Îmbrățișarea neurodiversității are implicații semnificative atât pentru indivizi, cât și pentru societate în ansamblu. Recunoașterea și valorizarea neurodivergenței pot conduce la o societate mai inovatoare și mai inclusivă, unde diferențele sunt văzute ca surse de forță și creativitate, nu ca slăbiciuni.
Abordări terapeutice și psihoterapii neuoroafirmative
Din perspectiva neuroafirmativă, suportul terapeutic adaptat nevoilor persoanelor neurodivergente (ND) include abordări care respectă și valorizează individualitatea și perspectivele unice ale fiecărei persoane. În contrast cu abordările tradiționale care pot căuta să "corecteze" comportamentele neurodivergente pentru a se conforma normelor sociale, terapiile din această perspectivă se concentrează pe înțelegerea și acceptarea experienței individuale, promovând autonomia și auto-acceptarea.
Terapia Centrată pe Persoană este una dintre abordările esențiale în cadrul perspectivei neuroafirmative. Aceasta se bazează pe principiile dezvoltate de Carl Rogers și presupune crearea unui mediu terapeutic în care clientul este văzut ca fiind capabil să se auto-ghidezeze și să-și dezvolte propriul potențial într-un mod autentic. Terapia se concentrează pe empatie, acceptare necondiționată și congruență din partea terapeutului, oferind astfel un spațiu sigur în care persoanele ND pot explora și înțelege propriile experiențe fără teama de judecată (Rogers, 1951).
Metodele din „third-wave” ale Terapiei Comportamentale Cognitive (CBT), cum ar fi Terapia de Acceptare și Angajament (ACT) și Terapia Comportamentală Dialectică (DBT), oferă de asemenea instrumente valoroase pentru persoanele ND. Aceste terapii accentuează importanța mindfulness-ului, acceptării și flexibilității psihologice.
ACT, de exemplu, încurajează persoanele să recunoască și să accepte gândurile și sentimentele dificile, în loc să lupte împotriva lor, promovând în același timp angajamentul față de acțiuni care îmbunătățesc și îmbogățesc viața conform valorilor personale (Hayes et al., 1999). DBT, pe de altă parte, a fost inițial dezvoltată pentru a ajuta persoanele cu tulburare de personalitate borderline, dar s-a dovedit a fi eficientă și în neurodivergență, îmbunătățind reglarea emoțională și reducând comportamentele autodistructive (Linehan, 1993).
Analiza tranzacțională (AT), o altă abordare care se aliniază cu perspectiva neuroafirmativă, oferă o metodă terapeutică valoroasă pentru înțelegerea și îmbunătățirea comunicării și relațiilor interpersonale. Dezvoltată de Eric Berne, această teorie și practică psihoterapeutică explorează dinamica tranzacțiilor sociale și emoționale dintre oameni prin analizarea a trei stări ale eului: Părinte, Adult și Copil. Fiecare din aceste stări influențează modul în care indivizii interacționează și reacționează în diferite contexte (Berne, 1964).
Pentru persoanele neurodivergente, AT poate oferi o cale clară pentru recunoașterea și înțelegerea modelului propriilor comportamente, gânduri și emoții, precum și a celor ale altora. Acest lucru poate ajuta în navigarea complexității relațiilor sociale și în gestionarea conflictelor, oferind unelte pentru un dialog mai sănătos și pentru soluționarea problemelor într-un mod care respectă nevoile și limitele individuale. Prin concentrarea pe interacțiuni echilibrate și autenticitate în comunicare, analiza tranzacțională poate sprijini persoanele neurodivergente să dezvolte relații interpersonale mai puternice și să participe mai plenar și mai echitabil la viața comunității (Stewart & Joines, 1987).
EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) este o tehnică terapeutică considerată neuroafirmativă datorită modului său unic de a aborda traumele și anxietatea. Dezvoltată de Francine Shapiro, EMDR utilizează mișcările ochilor sau alte stimuli bilaterali pentru a ajuta la procesarea amintirilor traumatic sau perturbatoare (Shapiro, 2001). În contextul neurodivergenței, această tehnică poate fi extrem de valoroasă, întrucât persoanele neurodivergente pot experimenta adesea sensibilități crescute și pot avea dificultăți în gestionarea stresului și a traumelor.
EMDR se concentrează pe reducerea stresului emoțional asociat cu amintirile dificile, permițând individului să acceseze și să proceseze aceste amintiri într-un mediu sigur. Acest lucru poate facilita o recuperare mai rapidă și mai eficientă din traume și poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții. De asemenea, EMDR este apreciat pentru abilitatea sa de a ajuta la restructurarea cognitivă fără nevoia de a vorbi în detaliu despre evenimentele traumatice, ceea ce o face o opțiune terapeutică potrivită pentru persoanele care pot avea dificultăți în exprimarea verbală a experiențelor lor (Shapiro, 2018).
Prin urmare, EMDR poate fi o abordare complementară în cadrul strategiilor neuroafirmative, oferind o metodă eficientă și respectuoasă de a aborda problemele legate de traumă și anxietate în rândul persoanelor neurodivergente, facilitând o mai bună adaptare emoțională și cognitivă.
Aceste terapii sunt adaptate pentru a recunoaște și valorifica punctele forte ale fiecărei persoane și pentru a sprijini dezvoltarea abilităților de coping care respectă și îmbunătățesc calitatea vieții lor, în loc să impună un model de „normalitate” percepută. Prin urmare, ele sunt perfect aliniate cu viziunea neuroafirmativă de a îmbrățișa diversitatea neurologică drept o parte valoroasă a spectrului uman.
Perspectiva echilibrată între abordările medicale și neuroafirmative
O abordare echilibrată între perspectiva medicală și cea neuroafirmativă poate oferi cele mai cuprinzătoare și eficiente strategii pentru sprijinirea persoanelor neurodivergente. Integrarea acestor două perspective recunoaște atât nevoia de a gestiona provocările specifice, cât și pe cea de a valoriza și accepta diversitatea neurologică drept parte esențială a umanității.
Din perspectiva medicală, medicamentația este adesea privită ca un mijloc necesar de a ajuta persoanele cu anumite condiții neurodivergente să funcționeze în cadrul limitărilor impuse de societatea actuală. De exemplu, în cazul ADHD, stimulantele sunt utilizate pentru a îmbunătăți atenția și a reduce impulsivitatea, facilitând astfel învățarea și integrarea socială (Faraone et al., 2015). Din punct de vedere neuroafirmativ, aceasta poate fi văzută ca o adaptare la un mediu educațional și profesional care nu este în mod inerent conceput pentru a se adapta la diversele stiluri cognitive și neurologice de funcționare (și nu doar ca o "corecție" a unui deficit).
În acest context, utilizarea medicamentației poate fi comparată cu utilizarea ochelarilor pentru corectarea vederii; în ambele cazuri, intervenția medicală permite individului să funcționeze mai eficient într-un mediu care altfel nu ar fi adaptat nevoilor sale specifice (Jensen et al., 2015). Prin urmare, medicamentația poate fi considerată o formă de adaptare în absența unui mediu mai favorabil.
Pe de altă parte, perspectiva neuroafirmativă subliniază necesitatea adaptărilor sociale și structurale care să recunoască și să valorizeze neurodiversitatea. Aceasta include adaptări în mediul de lucru, cum ar fi flexibilitatea programului de lucru, structuri de sprijin personalizate și tehnologii asistive, care permit persoanelor neurodivergente să contribuie și să excelleze fără a fi nevoie să recurgă la medicamentație (Robertson, 2020).
Astfel de adaptări, combinate cu o atitudine inclusivă și de acceptare în școli, locuri de muncă și în alte domenii ale vieții sociale, ar putea reduce necesitatea intervențiilor medicale în anumite cazuri, oferind o bază mai robustă pentru o viață împlinită și productivă. Promovarea acestor ajustări nu numai că sprijină persoanele neurodivergente, dar ajută și la demolarea barierelor și prejudecăților culturale care există în jurul neurodiversității.
Concluzii
Aducerea în echilibru a perspectivelor medicală și neuroafirmativă necesită colaborare între medici, educatorii, angajatorii, și comunitatea largă pentru a asigura că fiecare persoană neurodivergentă poate accesa suportul de care are nevoie, fie că este vorba de intervenții medicale sau de adaptări ale mediului. Recunoașterea că medicamentația poate servi drept adaptare temporară în timp ce societatea lucrează la implementarea unor soluții mai cuprinzătoare și acceptante poate oferi un fundament pentru abordări mai inovative și respectuoase ale neurodiversității (Singer, 2017).
Discuția despre neurodivergență reflectă o gamă largă de perspective și abordări în înțelegerea și sprijinirea persoanelor cu diferite funcționări neurologice. De la perspective medicale la cele neuroafirmative, este evident că fiecare abordare aduce contribuții valoroase și oferă soluții diverse pentru provocările cu care se confruntă persoanele neurodivergente.
Recunoașterea neurodivergenței ca parte a diversității umane naturale este esențială. Perspectiva neuroafirmativă promovează o societate mai inclusivă, care valorizează diferitele moduri de gândire și procesare a informațiilor ca parte integrantă a spectrului uman (Armstrong, 2012). Prin aceasta, se încurajează adoptarea de adaptări sociale și structurale care facilitează o participare mai plină a persoanelor neurodivergente în toate aspectele vieții.
Perspectiva medicală, pe de altă parte, subliniază importanța diagnosticului precis și a intervențiilor care pot ajuta persoanele neurodivergente să gestioneze provocările asociate cu condițiile lor, oferind suport prin medicamente, diferite abordări psihoterapeutice și adaptări educaționale (American Psychiatric Association, 2013). Această abordare poate fi critică, mai ales în cazurile în care simptomele neurodivergenței impun provocări semnificative în funcționarea zilnică.
Un echilibru între aceste perspective poate oferi cel mai eficient cadru de suport pentru persoanele neurodivergente. În timp ce medicamentația și terapiile pot oferi ajustări necesare pentru a facilita funcționarea într-un mediu adesea neadaptat, adaptările sociale și structurale pot reduce nevoia de intervenții medicale constante, promovând o mai mare acceptare și integrare socială.
Este important ca societatea, familiile, și profesioniștii din domeniul sănătății să colaboreze pentru a oferi un spectru larg de opțiuni și resurse, permițând fiecărei persoane neurodivergente să aleagă soluțiile care răspund cel mai bine nevoilor și aspirațiilor sale individuale. Fiecare persoană neurodivergentă este unică, având propriul set de puncte forte și de provocări, și merită acces la suport personalizat și respectuos.
În concluzie, fie că este vorba de adoptarea unei perspective medicale, neuroafirmative sau a unei combinații a ambelor, este vital să se acorde atenție nevoilor individuale ale persoanei neurodivergente, încurajându-se autonomia și auto-determinarea în alegerea și aplicarea intervențiilor care sunt cele mai adecvate pentru fiecare persoană.
Dacă sunteți o persoană în căutare de îndrumare pentru dvs. și/sau pentru o altă persoană aflată în grija dvs., este esențial să consultați direct un medic sau un specialist în sănătate mintală calificat pentru a primi sfaturi personalizate și adaptate specificităților situației personale. Această abordare asigură că veți beneficia de o îndrumare profesională înțeleaptă și cu adevărat relevantă pentru nevoile dvs. unice. Puteți găsi o listă de recomandări din comunitate pe site-ul DoctorADHD.com
Dacă sunteți un profesionist, accentuăm importanța angajamentului dvs. într-un proces continuu de formare profesională și educație, precum și necesitatea obținerii de supervizare clinică adecvată.
Bibliografie (click pentru a expanda)
American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (5th ed.). https://doi.org/10.1176/appi.books.9780890425596
Armstrong, T. (2012). Neurodiversity in the Classroom: Strength-Based Strategies to Help Students with Special Needs Succeed in School and Life. ASCD.
Attwood, T. (2007). The Complete Guide to Asperger's Syndrome. Jessica Kingsley Publishers.
Berne, E. (1964). Games People Play: The psychology of human relationships. Grove Press.
Faraone, S. V., Asherson, P., Banaschewski, T., Biederman, J., Buitelaar, J. K., Ramos-Quiroga, J. A., Rohde, L. A., Sonuga-Barke, E. J., Tannock, R., & Franke, B. (2015). Attention-deficit/hyperactivity disorder. Nature Reviews Disease Primers, 1, 15020. https://doi.org/10.1038/nrdp.2015.20
Grandin, T. (2006). Thinking in Pictures: My Life with Autism. Vintage Books.
Hayes, S. C., Strosahl, K. D., & Wilson, K. G. (1999). Acceptance and Commitment Therapy: An experiential approach to behavior change. Guilford Press.
Hendrickx, S. (2009). The Adolescent and Adult Neuro-diversity Handbook: Asperger Syndrome, ADHD, Dyslexia, Dyspraxia and Related Conditions. Jessica Kingsley Publishers.
Hess, J. (2016). Psychological interventions for the spectrum of autism. Springer.
J. T., Tierney, E., Williams White, S., Lecavalier, L., & Vitiello, B. (2013). Behavioral interventions for anger, irritability, and aggression in children and adolescents with autism spectrum disorder. Journal of Child and Adolescent Psychopharmacology, 23(2), 157–167. https://doi.org/10.1089/cap.2012.0990
Jensen, C. M., Steinhausen, H.-C., & Lauritsen, M. B. (2015). Time trends in incidence rates of autism spectrum disorder diagnoses in a Danish birth cohort. JAMA Pediatrics, 169(12), e153471-e153471. https://doi.org/10.1001/jamapediatrics.2015.3471
Kirby, A., & Peters, L. (2011). The Manual of Developmental Coordination Disorder. Wiley-Blackwell.
Lecavalier, L., McCracken, C. E., Aman, M. G., McDougle, C. J., McCracken, J. T., Vitiello, B., & Scahill, L. (2016). An exploration of concomitant psychiatric disorders in children with autism spectrum disorder. Comprehensive Psychiatry, pp. 62, 57–64. https://doi.org/10.1016/j.comppsych.2015.09.001
Linehan, M. (1993). Cognitive-behavioral treatment of borderline personality disorder. Guilford Press.
Miklowitz, D. J., & Johnson, S. L. (2006). The Bipolar Disorder Survival Guide: What You and Your Family Need to Know. Guilford Press.
Miller, L. J., Anzalone, M. E., Lane, S. J., Cermak, S. A., & Osten, E. T. (2007). Concept evolution in sensory integration: A proposed nosology for diagnosis. American Journal of Occupational Therapy, 61, 135-140. https://doi.org/10.5014/ajot.61.2.135
Myles, B. S., & Adreon, D. (2001). Asperger Syndrome and adolescence: Practical solutions for school success. APC Publishing.
National Institute of Mental Health. (2020). Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder. https://www.nimh.nih.gov/health/topics/attention-deficit-hyperactivity-disorder-adhd
Rogers, C. R. (1951). Client-centered therapy: Its current practice, implications, and theory. Houghton Mifflin.
Robertson, M. M. (2015). Tourette Syndrome and Other Tic Disorders. Handbook of Clinical Neurology, pp. 132, 457–473.
Robertson, S. M. (2020). Neurodiversity in the workplace: A review of how different neurocognitive styles are recognized and accommodated by employers. Work, Employment and Society, 34(3), 447–465. https://doi.org/10.1177/0950017020917872
Robertson, S. M., & Ne'eman, A. (2008). Autistic acceptance, the college campus, and technology: Growth of neurodiversity in society and academia. Disability Studies Quarterly, 28(4). https://doi.org/10.18061/dsq.v28i4.146
Shapiro, F. (2001). Eye Movement Desensitization and Reprocessing: Basic principles, protocols, and procedures (2nd ed.). Guilford Press.
Shapiro, F. (2018). Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy, third edition: Basic principles, protocols, and procedures. Guilford Press.
Shaywitz, S. E. (2003). Overcoming Dyslexia: A New and Complete Science-Based Program for Reading Problems at Any Level. Knopf.
Silberman, S. (2015). Neurotribes: The Legacy of Autism and the Future of Neurodiversity. Avery.
Singer, J. (2017). Neurodiversity: The Birth of an Idea. Singer Books.
Stewart, I., & Joines, V. (1987). TA Today: A New Introduction to Transactional Analysis. Lifespace Publishing.
Sukhodolsky, D. G., Scahill, L., Gadow, K. D., Arnold, L. E., Aman, M. G., McDougle, C. J., McCracken, J. T., Tierney, E., Williams White, S., Lecavalier, L., & Vitiello, B. (2013). Behavioral interventions for anger, irritability, and aggression in children and adolescents with autism spectrum disorder. Journal of Child and Adolescent Psychopharmacology, 23(2), 157–167. https://doi.org/10.1089/cap.2012.0990
