ADHD la adulți: este dovada simptomelor în copilărie oblgatorie?

Mulți profesioniști medicali și din domeniul sănătății mintale conștientizează importanța validării diagnosticului pentru a putea obține suportul necesar (care ar putea include, printre altele, și medicație specifică).

Cu toate acestea, se pare că există și profesoniști care REFUZĂ vehement să accepte validarea diagnosticului în absența unei persoane terțe care:

• cunoaște persoana evaluată din copilărie;
• poate valida printr-o mărturie independentă prezența trăsăturilor ADHD înainte de vârsta de 12 ani.

Pentru unele persoane, prezența unei astfel de persoane este total IMPRACTICABILĂ, mai ales dacă:

• membrii famiiliei de origine nu își amintesc sau refuză să confirme prezența trăsăturilor ADHD înainte de vârsta de 12 ani;
• nu mai există alți cunoscuți cu care să poată lua legătura în acest scop.

Vești bune! S-ar putea să existe o portiță...

Ce spun Ghidurile de bună practică Colegiul Regal al Psihiatrilor din Scoția?

Un document de autoritate internațională, și anume Ghidurile de bună practică Colegiul Regal al Psihiatrilor din Scoția afirmă că un diagnostic NU ar trebui invalidat doar pentru că nu există un martor independent care să confirme prezența simptomelor în copilărie.

Documentul se află la următoara referință:

Raportul Colegiului CR-235: Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) la adulți: Ghiduri de bună practică Colegiul Regal al Psihiatrilor din Scoția. (2023).

Documentul PDF:

https://www.rcpsych.ac.uk/docs/default-source/improving-care/better-mh-policy/college-reports/cr235-adhd-in-adults—good-practice-guidance.pdf

Prezentul document recunoaște provocările legate de obținerea de dovezi retrospective ale simptomelor din copilărie.

În cadrul secțiunii 9.5. Istoric coroborat, la pagina 26 a documentului PDF, al treilea paragaf de pe pagină afirmă:

În timp ce obținerea unor anamneze coroborate este considerată esențială, incapacitatea de a face acest lucru din cauza unor circumstanțe independente de voința pacientului NU ar trebui să excludă neapărat diagnosticul și tratamentul, în cazul în care acestea sunt, de altfel, indicate.

Care este relevanța Ghidurilor de bună practică Colegiul Regal al Psihiatrilor din Scoția pentru România?

În ciuda faptului că ghidurile Colegiului Regal al Psihiatrilor (RCP) nu au o aplicabilitate legală directă în România, acestea sunt considerate repere internaționale pentru bunele practici în psihiatrie și pot influența semnificativ practica medicală globală, inclusiv în România. Documentul confirmă acest lucru, indicând încă din prefață:

Acest ghid se bazează pe dovezi extrase din documente de autoritate, inclusiv Ghidul clinic NG87 al Institutului Național pentru Sănătate și Excelență în Îngrijire (NICE) (NICE, 2018), orientările Asociației Britanice de Psihofarmacologie (Bolea-Alamañac et al, 2014) și Declarația Europeană de Consens privind Diagnosticul și Tratamentul ADHD la adulți (Kooij et al, 2010).

De asemenea, Colegiul Regal al Psihiatrilor din Scoția este o autoritate recunoscută pe plan internațional, iar ghidurile sale sunt considerate standarde de referință pentru diagnosticul și tratamentul ADHD la adulți.

Aceste ghiduri sunt elaborate în principal pentru Scoția, însă ele au o influență globală datorită rigurozității și aplicabilității lor universale (Royal College of Psychiatrists, 2023).

Deși în România aplicarea acestor ghiduri nu este obligatorie, medicii sunt așteptați să fie la curent cu standardele internaționale și să le integreze în practica lor.Aceste așteptări reflectă cerințele pentru dezvoltare profesională continuă, prezente în Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România.

În mod specific, Articolul 11 (sau Articolul 21, în funcție de versiuneape care o vizionați), paragraful 2 specifică:

Comportamentul profesional implică, fără a se limita la, preocuparea constantă și permanentă a medicului pentru aflarea pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de educație medicală continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee și tehnici medicale recunoscute și acceptate de către comunitatea medicală.

Astfel, ignorarea ghidurilor precum cele ale Colegiului Regal al Psihiatrilor din Scoția ar putea fi interpretată ca o abatere de la standardele profesionale și etice așteptate.Refuzul de a diagnostica și trata ADHD la adulți, bazat exclusiv pe lipsa unei coroborări a istoricului simtpomelor, mai ales în situația în care celelalte criterii de diagnostiic sunt îndeplinite, ar putea încălca de asemenea:

• legislația românească, în special Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților, care garantează accesul la diagnostic și tratament adecvat și în timp util.

• drectivele UE, cum ar fi Directiva 2011/24/UE privind drepturile pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere, care susține dreptul pacienților la îngrijiri bazate pe cele mai recente cunoștințe medicale.

Așadar, refuzul de a lua în considerare diagnosticul și tratamentul ADHD la adulți în România, bazat exclusiv pe absența coroborării istoricului medical poate avea implicații serioase, atât din punct de vedere etic, cât și din punct de vedere juridic.